Eliminarea apei

          In condiţii normale organismul elimină o cantitate de limină o cantitate de apă identică cu cea preluată, adică aproximativ 2,5 litri. In cursul excreţiei de urină se elimină o cantitate de 1,5 litri, din tractul intestinal prin scaun se elimină 100 ml, din plămâni şi prin suprafaţa pielii în cursul respiraţiei 90 ml de apă. Preluarea şi eliminarea de apă depind în mare măsură de condiţiile de mediu, temperatură şi solicitarea fizică a organismului.

Preluarea de apa

          Conţinutul de apă în organism este împărţit inegal între diverse organe şi sisteme. O parte a apei se află în interiorul celulelor (intracelular), restul în afara acestora (extra-celular). Organismul uman are nevoie zilnic de aproximativ 2,5 litri de apă. Din această cantitate aproximativ 1,5 litri o asigurăm prin băut, 700 ml prin alimente solide, iar 300 ml de apă în urma proceselor metabolice, aşa numita apă de oxidare.

Rezervele de sare , respeciv apa din organism. Echilibrul de apa

         Echilibrul nivelului de săruri şi apă asigură continuitatea internă a organismului uman, mediul intern constant. Cea mai mare parte a organismului uman este compusă din apă. Fătul de 3 luni este format în proporţie de 94%, noul-născut în proporţie de 72%, iar un adult în proporţie de 50-60% din apă. (în cazul bărbaţilor proporţia este de aprox. 60%, la femei 50%.) Odată cu înaintarea în vârstă conţinutul de apă al organismului scade treptat, în baza cifrelor se poate observa cât de importantă este apa pentru noi . 

Anexele globului ocular

        Aici se includ genele, care împreună cu pleoapa protejează ochiul împotriva agresiunilor exterioare. Pleoapele întind secreţia lacrimară pe cornee. Astfel corneea rămâne curată şi umedă, înaintea cristalinului se află irisul. Sarcina acestuia este ca la lumină puternică să se contracte şi să micşoreze orificiul circular (pupila) prin intermediul căreia lumina pătrunde în ochi, pe retină . Astfel protejează celulele sensibile . 

Nervii optici

    In partea posterioară a glo bului ocular, pe retină, se află nervii optici. Celulele fotosensibile adevărate, milioanele de conuri şi bas-tonaşe, se află pe aceştia. Aceste celule transmit impulsuri fibrelor nervoase ale nervilor optici ce merg spre creier. Nervii optici ai ochiului drept şi stâng se intersectează în parte. Ambele imagini se suprapun, astfel devine posibilă vederea în spaţiu.

Cum functioneaza ochiul?

       Ochiul este compus din trei părţi: sistemul optic din globul ocular, doi nervi optici care transmit imaginea creierului şi mecanismul care face posibilă funcţionarea şi mobilitatea ochiului.Din punct de vedere al mecanismului optic ochiul este format dintr-un sistem de lentile. Privind dinspre frunte, primul mediu de refracţie îl constituie corneea şi camera posterioară. Acesta este relativ rigid, deoarece camera este umplută complet şi întinsă de o umoare apoasă clară. Din contra, forma cristalinului aflat în spatele acesteia, se poate modifica. Un muşchi circular face posibilă îngustarea sau lărgirea cristalinului. Astfel funcţionează focalizarea ochiului.Când privim un obiect îndepărtat cristalinul se relaxează şi se aplatizează, când privim un obiect apropiat cristalinul se îngroaşă. Capacitatea de focalizare scade odată cu trecerea timpului . 

Vazul si functia acestuia

         Dintre organele noastre senzoriale, ochiul ne transmite cele mai complexe şi cele mai importante informaţii despre mediul înconjurător. El este unul dintre cele mai complicate organe senzoriale. Ochiul este capabil de o performanţă incredibilă: recunoaşte cca 160 de culori. Gama nuanţelor coloristice este şi mai mare: poate deosebi 600 000. In cazul în care analizăm funcţionarea oiganului din perspectiva fizică, putem stabili că ochiul captează undele electromagnetice ale luminii.

Problemele auzului

         Cele mai reprezentative boli ale sistemului auditiv deosebit de complex sunt: Otita medie, însoţită de dureri uşoare sau severe, eventual cu urmări durabile , este o boală cu evoluţie mai severă. în caz de otită medie, adresaţi-vă mereu medicului. Otoscleroza reprezintă o afecţiune ereditară a structurilor osoase de la nivelul urechii medii, însoţită de deteriorarea auzului. 

Urechea interna si transmiterea sunetului

          Membrana ferestrei ovale transmite vibraţia cochleei. In aceasta, prin intermediul organului lui Corti, vibraţiile se transformă în impulsuri electrice.Impulsurile sunt transmise către scoarţa cerebrală prin intermediul nervului auditiv aflat în acest canal. Stimulul astfel creat este perceput ca sunet.Transmiterea sunetului se realizeaza prin oase si anume o parte din undele sonore ajung la urechea internă direct prin oaseler capului, în primul rând, prin osul temporal. Aceasta explică faptul, că putem auzi chiar şi când canalul auditiv exterior este înfundat sau timpanul suferă o traumă.

Functionarea organului auzului

         Pavilionul urechii captează undele sonore asemănător unei pâlnii, astfel, prin intermediul canalului auditiv exterior, acestea ajung la timpan aproape dublu amplificate. Timpanul, această membrană subţire, separă urechea externă de cea medie. Urechea medie este compusă dintr-o cavitate şi trompa lui Eustache. Cele trei oscioare din cavitatea urechii medii, care formează lanţul osicular auditiv sunt: ciocănelul, nicovala şi scăriţa. Ele transmit mai departe sunetul: vibraţiile timpanului se transmit mai întâi la ciocănel, care la rândul său „loveşte" nicovala. Nicovala transmite mişcarea scăriţei, a cărei bază atinge membrana ferestrei ovale.

Auzul si functia acestuia

   
     Urechea, organul auzului, este unul dintre cele mai importante organe senzorial* care recepţionează excitaţiile din mediul înconjurător. Auzul joacă un rol deosebit de important în procesul comu-nicaţional dintre oameni. | în lipsa acesteia nu ar exista nici vorbire, nici muzică, iar comunicarea ar fi mult mai săracă.  Urechea percepe undele sonore dirijate de pavilion, adică vibraţiile aerului sau ale apei. In vid sunetul nu se propagă, e unitatea de măsură a frecvenţei o reprezintă numărul vibraţiilor pe secundă, adică Hertz (Hz). Urechea umană poate percepe sunetele foarte joase de la 16 Hz şi până zla cele foarte înalte, ascuţite, de 20.000 Hz. 

Esofagul

    Esofagul coboară în spatele traheii, în continuarea farin-gelui, aproape paralel cu traheea, pe partea stângă a coloanei vertebrale, prin diafragmă, spre stomac. La intrarea şi ieşirea din esofag, sfincterii în formă de inel coordonează deplasarea hranei. Mişcarea esofagului cu perete musculos dirijează continuu hrana dinspre farin-ge spre stomac. Din acest motiv am putea mânca şi cu capul în jos.

Sunetele de deasupra inimii

       Mărimea şi localizarea inimii diferă de la un individ la altul în funcţie de conformaţie, poziţia diafragmei, forma toracelui. Mărimea şi proiecţia toracică ale inimii se pot determina cel mai simplu prin ciocă-nire. în zona în care inima se află imediat sub peretele toracelui, la un ciocănit încet se aude un sunet absolut surd, iar în zona în care inima este acoperită de plămân, la un ciocănit de intensitate medie, se aude un sunet relativ surd.

Inima

         Inima este localizată în cea mai mare adâncitură a plămânului stâng, în spatele sternului. Inima este un organ cavitar, sub formă de con fără vârf, cu perete musculos. Pe partea superioară a conului, la baza inimii se găsesc atriile, respectiv vasele importante de sânge care intră şi ies din inimă. Vârful inimii este format din ventriculi. Sistemul cavitar al inimii este format din patru cavităţi, ventriculul stâng, atriul stâng, ventriculul drept şi atriul drept, care sunt despărţite de sept, valvele atrio-ventriculare şi valvele semi-lunare. Sarcina inimii este asigurarea circulaţiei, irigarea cu sânge a organelor. 

Plamanii

       Cea mai mare parte a cavităţii abdominale este umplută de ţesutul celor doi lobi pulmonari. Suprafaţa plămânilo şi partea dintre cei doi lobi este acoperită de pleură. Plămânul drept are trei lobi (superior, mijlociu, inferior), iar plămânul stâng are doi lobi (superior şi inferior). Pe suprafaţa plămânilor celelalte organe (aorta, vena cava superioara , vasele de sange de sub stern si inima ) formeaza niste adancituri caracteristice . 

Cele doua tipuri de circulatii sangvine

         Circulaţia mică asigură legătura directă între inimă şi plămâni. Sângele „uzat", bogat în dioxid de carbon, din ventriculul drept, prin artera pulmonară principală ajunge în plămâni. Aici prin pereţii alveolelor are loc schimbul de gaze: sângele elimină dioxidul de carbon şi preia oxigen. Sângele oxigenat din plămâni, prin atriul şi ventriculul stâng, ajunge în circulaţia mare, adică în organism.

Organele interne . Organele si structura toracelui

          Diafragma desparte cavitatea toracică de o altă mare cavitate a organismului, cea abdominală. Organele care sunt localizate în cavitatea toracică sunt: esofagul, inima, plămânii, traheea şi bronhiile. Aşezarea viscerelor toracelui este următoarea: Traheea , care începe sub laringe, la nivelul celei de a şaptea vertebre cervicale, în faţa esofagului situat aproape paralei. Partea anterioară şi cele două laterale ale peretelui traheii sunt formate dintr-un cartilaj dur, în formă de C, iar în partea posterioară plăcii musculare netede din fibre conjunctive. La nivelul celei de a patra şi a cincea vertebre lombare traheea se ramifică în două - bronhia principală din dreapta şi din stânga. în plămâni bronhiile principale se ramifică în continuare în bronhii, apoi în bronhiole, sub forma unui arbore, în ramuri tot mai mici de bronhii, respectiv bronhiole. 

Rolul celulelor

       Fiecare celulă are un rol special. în funcţie de rolul lor se dezvoltă diferitele tipuri de celule: celule osoase, cartilaginoase, con-junctivale, musculare, glandulare, nervoase, epiteliale şi sanguine. între diferitele tipuri de celule se observă o adevărată colaborare: de exemplu, celulele musculare care de abia produc energie, utilizează energia produsă de alte tipuri de celule.

Plasma si organitele celulare

        Forma şi structura celulelor diferă în funcţie de rolul acestora. Celulele sunt înconjurate de o membrană celulară de grosime şi permeabilitate diferite. In fiecare celulă vie are loc metabolismul. La metabolism participă multe „mini-organe", care se află în plasmă. Aceste aşa numite organite produc energia, transportă şi depozitează substanţele necesare funcţionării celulelor şi a organismului.

Structura celulelor . Nucleul

        In esenţă, structura celulelor este asemănătoare si anume : nucleul care în aşa numitele gene, conţine informaţiile genetice. Codurile sunt păstrate în materialul genetic ce formează genele, în moleculele lungi de ADN.Fiecare genă există în două exemplare, formând o pereche. La diviziune, fiecare celulă-fiică primeşte o rezervă completă de ADN. După diviziune flecare celulă îşi produce singură duplicatul de ADN.

Celulele si rolul lor in organism

      
           Fiecare organism este alcătuit din numeroase componente mici, celule. Celulele, pe de o parte, sunt componentele ţesuturilor corpului nostru, pe de altă parte, sunt unităţi funcţionale: produc substanţe chimice şi alte substanţe importante pentru organism - enzimele digestive, lacrimele, transpiraţia. Celulele diferă între ele în funcţie de rolul lor în organism, sunt specializate pentru funcţiile ce le au de îndeplinit. Celulele se reproduc prin diviziune.Toate celulele provin de la celula-mamă, adică din ovulul fecundat. Celula-mamă conţine toate informaţiile

Imbatranirea si ruperea de ligament

Odată cu înaintarea în vârstă ligamentele îşi pierd din elasticitate, îmbătrânesc, se micşorează, devin sensibile. Articulaţia rămâne stabilă, însă mobilitatea ei scade.Ruptura de ligament se poate trata în mod conservator sau prin intervenţie chirurgicală. Ligamentul proaspăt afectat, rupt poate fi refăcut, suturat pe cale chirurgicală. Dacă însă ruptura este veche, iar articulaţia devine instabilă, este nevoie de chirurgia plastică a ligamentului: în cursul intervenţiei se introduce

Ligamentele articulare

           Ligamentele articulare sunt nişte formaţiuni de ţesut conjunctiv cu colagen compact sau cu fibre flexibile.Moleculele de proteine ale lanţului lung de colagen deschis la culoare formează fibre rezistente. Fibrele de colagen se depun în straturi subţiri una peste alta. Intre fibre se află o pânză de elas-tină deosebit de flexibilă.Graţie structurii flexibile, fibroase a ligamentelor, articulaţia este în acelaşi timp mobilă şi stabilă. Ligamentele împiedică deplasarea anormală a suprafeţelor articulare, entorsa.

Structura articulatiilor

         Articulaţiile sunt formate din capetele articulare, cartilajul articular care acoperă suprafeţele articulare, capsula articulară care leagă oasele şi ligamentele articulare. Capetele articulare reprezintă extremităţile oaselor opuse în articulaţie. Suprafeţele sferice ale articulaţiei poartă denumirea de cap articular, iar suprafeţele concave poartă denumirea de cavitate. Suprafeţele osoase opuse sunt acoperite de cartilaj articular cu grosimea pornind de la câteva zecimi de milimetri până la 1-2 milimetri. Articulaţia este învelită într-o teacă, capsulă articulară. In interiorul capsulei lichidul sinovial asigură mişcarea fară frecare.

Ce sunt articulatiile?

             Scheletul uman este format din mai mult de două sute de oase. Oasele scheletului sunt legate unele de altele prin legături (articulaţii) pe de o parte fixe, pe de altă parte mobile. In cazul unor legături parţial fixe (ligamen-toase, cartilaginoase sau osoase) mobilitatea oaselor este minimă - de exemplu între tibie şi peroneu, respectiv între oasele sacrale — sau lipseşte cu desăvârşire, de exemplu între oasele bazinului sau cele craniene. Legătura mobilă dintre oase este asigurată de articulaţii. în articulaţii, extremităţile oaselor sunt acoperite de un cartilaj articular.